O cafea neagra,te rog!

Am vrut să cunosc iubirea.Am vrut s-o cunosc așa cum este ea atunci când o găsești: pură,încrezătoare...dezinvoltă! Am fost și eu curioasă să simt acel irepetabil măcar o dată..o dată! Așa că am închis ochii.I-am închis,sperând că atunci când îi voi deschide voi da de ceea ce căutam. Dar nu a fost așa: pleoapele s-au ridicat prezentându-mi un parc gol.ce-i drept frumos,dar gol..

I-am închis din nou și i-am deschis pentru a doua oară,ca să văd marea,cu tot cu țărmurile ei,...goală! Puțin descurajată,mi-am lipit pleoapele pentru a treia oară.Când pupilele au simțit nevoia de lumină,am simțit și eu cum trupul,ba nu! întâi capul,mi se zdrobește de ceva ce mirosea a ...bărbătesc. Bineînțeles,cred ca arătam ca o idioată și mă simțeam jenată de mâna ce mi se întindea și de zâmbetul,puțin stângaci, ce-i juca pe față - adică ce nebună mai merge cu ochii închiși pe stradă?

Am fost politicoasă.Mi-am cerut scuze și i-am mulțumit pentru ajutor. Exact ca într-o scenă desprinsă dintr-un film,el a început să-mi acopere scuzele cu ale lui și,într-un final,să mă invite la o cafea în pub-ul de pe colț - să se revanșeze. Nu am zis prea multe: am ezitat puțin (să nu zică că sunt așa usor de agățat), și am acceptat așa...mai de voie,de nevoie..

Am avut o conversație curgătoare, aș zice. Îi priveam buzele și mă minunam de ușurința cu care trecea de la un subiect la altul - le îmbina perfect..eram vrăjită!!

M-a complimentat. Mi-a spus că-i place rochia mea. Și mie îmi plăcea - era noua; galbenă,cu o fundă neagră în jurul taliei. Ne-am plimbat aiurea pe alei,apoi. Și conversația continua liniștită;ca un susur blând! S-a întors brusc spre mine și m-a întrebat dacă poate lua accidentala noastră plimbare ca pe o întalnire. Am roșit și i-am spus că nu m-ar deranja(Normal că nu!)

M-a condus până acasă(ce maniere) și mi-a sărutat ușor mâna înainte de plecare - era ca o adiere dulce de vară; am tresărit,am inspirat adânc și am intrat în casă.În acea noapte nu am putut dormi prea mult; peste tot pe tavan,uși și ferestre,vedeam acei ochi căprui nespus de adânci și gropița de pe obrazul stâng.Mă uitam în oglindă dimineața și-i vedeam părul castaniu,ușor ciufulit.

La prânz am primit flori.Am ghicit expeditorul înainte să citesc bilețelul. De fapt,nu l-am ghicit; cred că era deja acolo...în mintea mea! Nu am ieșit in acea zi,dar ne-am vazut în următoarea. Începusem să ne apropiem și după încă alte două(sau trei?) întalniri, el..m-a sărutat!

Nu aș putea vorbi despre ceva mai frumos de atât: umed,moale...mângâieri voluptoase - o luptă între buzele mele sângerii și ale lui,ușor crispate de vant. Mi-a luat capul în mâini apoi și mi-a zâmbit cald; atât de cald!! Eu..? Eu priveam pierdută în ochii lui.

Acasă,am încercuit ziua în calendar - cu roșu..o inimioară. Am început să marchez fiecare sărut pe care-l primeam de la el până când...până când am pierdut socoteala! Nu mai puteam să număr:prea multe,prea dese! Oarecum,am început să văd că sărutul devenise o rutină - un obicei; o " chestie'' pe care o făcea după fiecare ''Te iubesc!'' sau ''Ce frumoasă ești azi!''. Am început să mă întreb unde dispăruse senzualitatea buzelor lui,unde dispăruse ritmul lent de a o face. Era ceva repezit la el...de parcă s-ar fi grăbit tot timpul. Ne răceam unul față de celălalt pe zi ce trecea și ne vedeam tot mai rar.

Într-o zi am căzut de acord să ne întâlnim la pub-ul din colț,la o cafea. Am discutat molatec,fără vlagă și totuși într-o intimitate caldă.

Ne-am despărțit.

Nu ne-am reproșat însă nimic unul altuia. Doar acel "Adio'' greu ne reproșa amândurora existența lui.

Clipesc iar și ochii se trezesc îndreptați spre tavan. Nu-mi vine in cap decât...faptul că asta nu e cea mai frumoasă poveste de dragoste pe care am născocit-o - e tristă! Dar afară ninge,iar cerul e întunecat, și nu mă pot gândi decât la ciocolată amară,plutind într-o ceașcă plină cu cafea neagră....