Octombrie

  Mă încearcă o melancolie... cum nu am mai avut demult. E apusul veșted de toamnă, e aerul împărțit în particule aurii și vechi sau e  aerul curat, afișat pe cer albastru, de o limpezime și o claritate cum numai la lăsarea serii vezi. Pereții blocurilor încă mai păstrează urmele unor raze cu o idee de căldură în ele, iar geamurile lor încă reflectă ceea ce numim viață.
  Mi se usucă iar copacul de lângă balcon. Își golește crengile și-și părăsește umbrele în favoarea unei ultime sărutări lungi de buze fierbinți, atât de roșii în câteva minute.
  Spuneam că am așa..o tristețe neînțeleasă, neexplicată și nefondată pe nimic. Doar un gol imens; enorm - infinit și fără margini ce-mi strigă din mijlocul sufletului însetat după tot soiul de dorințe nebunești și aiurite. E genul acela de negru generat de muzica lentă din anii '70 - '80, și de lipsa de ocupație strigătoare la cer.
  Vorbeam de muzică...vocile artiștilor sunt la fel de clare ca cerul ( ăsta-i un post - scriptum, căci gândurile mele se opresc aici, la buza unui hău ciudat și nebun în care mă abandonez cu o mimă stranie pe față).