Femeia a șase bărbați

Craciun..(sa spunem) fericit!

   Zice-se că vin sărbătorile; simt și eu asta cu fiecare teză pe care o greșesc cu brio. Ai mei sunt crispați rău de tot și se enervează repede, parcă grăbindu-se undeva. Se fac planuri peste planuri care se anulează insă în următoarea zi, telefoane, discuții în contradictoriu și, în general, o amețeală continuă ce planează ca un nor de energie negativă peste căminul nostru, până luna trecută atât de liniștit…

    Abătută, cu dureri groaznice de cap, mă opresc pentru câteva minute în hol și privesc obosită, aproape cu indiferență, alergatura ce se manifestă zgomotos, ca într-un sens giratoriu. Închid ochii, vrând sa asurzesc cumva – să-mi tacă urechile sau nu stiu… Încep să șoptesc ușor; să șoptesc ironic cu priviri adâncite în mine: „spiritul sărbătorilor…”.

   Care spirit? Care sărbătoare? De pășesc afară, văd aceeași oameni înnebuniți după „reducerile” de sezon.Văd aceeași masă îmbrăcată în negru, masă neomogenă ce-și aruncă particulele prin magazinele luminate și decorate care mai de care cu moșuleți și oameni de zăpadă. Se îngrămădesc cu sutele spre rafturile ce se umplu mereu și mereu, stârnindu-le pofta nebună – și mai nebună cu fiecare secundă…

Care spirit? Știm să împodobim un brad, ca apoi să ne închinăm înaintea lui cu daruri pentru care am alergat o lună întreagă, consumând și ultimul bănuț din salariu.

   Nu mai credem în Moș Crăciun, ceea ce nu e o tragedie. Problema e că nu mai credem în nimic care să reprezinte sărbătoarea asta! În familii nu se mai citește povestirea despre nașterea lui Isus Hristos, iar copii nu mai știu ce sunt magii.

   De-a lungul anilor am cam reușit să transformăm magicul praf de stele în mireasma mâncărurilor – de dragul tradiției! Văd cum sărbatorile se transformă cu repeziciune într-o scuză pertinentă de a bea „ceva mai mult ca de obicei” – scuză ce te scutește de explicații pe care, oricum, nu le ai.

  Nu sunt împotriva modernizării, nici împotriva unei lumi mai bune, mai la modă. Urăsc însă sentimentul tot mai puternic ce îmi cuprinde ochii și-i încețoșează – acea simțire care îmi spune că pierdem ceva frumos, ceva special! Nu știu de pot să exprim în cuvinte căldura și lumina pe lângă care trecem cu burțile pline și cu brațele încărcate de cadouri (pe care le-am așteptat tot anul)…

  Vreau să zăresc și eu spiritul ăsta de care se tot vorbește, de care se vorbește mult! Fiecare spune că ajută pe fiecare și de fapt nimeni nu ajută pe nimeni… Care spirit? Care iubire și care generozitate?

  Cu picioarele înapoi în mijlocul apartamentului, încep să-mi cer scuze, conștientă că, probabil, ori ți-am stricat tot cheful, ori te-am făcut să mă „miluiești” cu vreo două cuvinte usturătoare. Dar, cu speranța încă în suflet (că doar ea moare ultima), îți urez și ție un adevărat „Crăciun fericit”!