Pete amețite în unghiuri moarte

Fire răzlețe.Gura ușor deschisă înghițind aer cu lăcomie.Obraji palizi,ciobiți într-o lumanare pe sfârșite - lacrimi! Mâini tremurânde ce se mișcă haotic în săltatul rochiei albe. E lungă,e voal și...se târăște grabită,neliniștită, la fel ca frica ce urcă lunecoasă spre inima ce bate și se zbate,nebuna!

  Ochii-mi umblă speriați dincolo de câmpia întinsă plină de mărăcini și copaci goi încurcați în propriile crengi - îmi umblă dureros de repede peste asprul cerului fără expresie pe care au rămas incremenite cateva păsari pictate în negru,parcă agățate acolo,de nori,de un păpușar ce se pregătește pentru cel mai întunecat spectacol al carierei sale...cel mai sumbru - însăși viața!

    Pensula își urmează cursul,o linie groasă, fără înțeles sau direcție, ce insistă să urce spre tavan,încrucișându-se cu cele 90 de grade ale colțului care stă acolo patetic,fără vreun scop anume...Insistă să urce și să picteze flori uriașe ce se vor vesele și pline de viață. Dar nu ies decât niște petale ofilite ce prevestesc moarte și suferință! 

    Tot ea,dunga neagră, se oprește brusc din nebuneasca ei alergare și..ezită! Ezită prea mult pentru orgoliul ei! Prea mult pentru firea repezită și pentru inima-i de lemn...Dar se oprește ca vrăjită - ar vrea să iasă din umbra unghiului! Să iasă spre sutele...nu! miile de buline roșii! Le vede pentru prima dată...vede pentru prima dată amețeala atât de liniștitoare,totuși, a culorii! 

    Pupilele imi tremură și mie de noutatea peretelui,noutate atât de ciudată... Aproape orbesc și trebuie sa-mi feresc cu mâinile crispate albul ochilor!  A disparut rutina din negrul si albul de mai devreme...s-a topit tabla de sah ce mă hipnotiza cu grotescul ei; s-a topit în marea de rotunjimi perfecte, ce capătă sens in fiecare particulă a lor,deși rămân tot fără înțeles în mintea mea limitată!

     Le ating ușor,le mângâi....le pipăi textura: sunt aspre,cred,deși lipicioase. Îmi retrag degetele la contactul cu răcoarea vopselii și..și iată-mă cu palmele transpirate,pline de urme îndrăznețe care nu se evaporă,ci din contră: se statornicesc acolo,mărindu-se si mărindu-se...și ridicându-se dulce spre umerii osoși,spre pieptul răscolit de respirația greoaie...îmi pătează interminabilul alb al rochiei...îmi umplu cu lichid vocea și o fac să clipocească plăcut. Cuprind,mai curajoase și mai dulci,și mai călduroase....inima!! O vopsesc în ele însele - în pete amețite ce batjocoresc cele patru unghiuri moarte în care obișnuiam să mă închid....