Ca acum multă vreme..

  Văd noaptea.Nu am mai scris de mult despre întunecimea ei; să tot fie vreo doi,trei ani de atunci. Îmi e dor de aerul proaspăt pe care obișnuiam să-l respir până noaptea tărziu..îmi lipsesc stelele,nu foarte vioaie,dar stele! Și dacă n-ar fi ele,ar fi norii ce se disting cu greu în negrul perfect - perfect așezat peste acoperișurile lumii; acoperișurile cartierului meu. E la fel de părăsit ca acum multă vreme. Sunt aceleași neoane ruginite ce-și spânzură umbrele de strada plină de gropi. Aceleași pubele de gunoi, de plastic, dau și astăzi pe afară,împrăștiindu-și microbul până la garajele roșietice,pline de răni învechite.

  Ah,Doamne - uite! E aceeași lumină palidă întinsă ca moartă pe betonul ud,rece,de martie...aceeași lumină ce-și lasă întunecimea să urce pe pereții vechii fabrici de geamuri - fostă piață; aici veneau țăranii să-și dea cele câteva legume pe ceva verzișori.

  E la fel! A rămas tot noaptea, la fel cum am cunoscut-o; parcă totusi,putin mai mare, mai matura;mai rece cu mine! Ea cu mine? Nu,eu mai rece;eu mai tare; eu mai împietrită decât acum multă vreme. Am uitat cum trebuie să-i privesc umbrele și cum să-i respir adierea șovăitoare ce,melancolică și parcă luminoasă,mângâie blând,și azi,ca acum multă vreme,lemnul scump al vechiului arbore ce-mi strajuie fereastra; ce încă îmi mai străjuie fereastra - fereastra mea schimbată azi ca niciodată: alte perdele,mai grele; plastic în loc de lemn scorojit..căldură în loc de curentul rece strecurat prin crăpăturile atât de familiare!
  Ea,noaptea!! E la fel ca acum multa vreme; numai eu,furându-i melancolia și misterul, am uitat să mai trec pe la fereastra deschisă și parcă,inevitabil,m-am schimbat! Am uitat să mai fiu cea de acum multă vreme..