Calm

A venit aproape vara, adică este mai și a început să fie cald. Cum am văzut asta, mi-am ”redeschis” locul de la fereastră, de pe pervaz, ca post de observație a cerului; firește. numai a cerului de apus care e perfect și parfumat și adânc... Ca absolut întotdeauna, adică în fiecare seară de mai și vară, din fiecare an, mă surprinde profunzimea și varietatea de nuanţe..a cui..a văzduhului - și poate sună învechit ”văzduh”, dar eu acum așa poftesc să-i zic!
Mă feresc să mă uit în jos; josul mă deprimă și chiar arată patetic de la o vreme...dar ce e sus..acolo e altă poveste! Și de-ar fi numai una; dar nu..sunt milioane de basme, de ce vreți voi; dar mai întâi de ce vreau eu pentru că eu scriu și mi se pare just. Sunt milioane de flori de salcâm acolo sus; bineînțeles că nu le văd, însă le simt parfumul - cu parfumul sunt cu miile acolo sus! Veselie, mulțumire, recunoștință? Toate odată și încă multe altele pe deasupra...o melancolie fericită, pentru că de ea nu voi scăpa niciodată, un calm perfect, liniște și lene moale, cumpătată.
Nuanțele se închid,iată, pe trepte spre orizont, salcâmii stăruie în nările mele, nunațele se închid mai mult, adică se întunecă și rămân la fel de profunde, de blânde - sunt la fel de create de Tăticul și, privindu-le, pe ele nuanțele, îmi imaginez că El are ochi albaștri...
Nuanțele, cu tot cu cerul de deasupra, se închid la culoare, iar eu rămân la postul meu de la fereastră..pentru că e sfârșitul lui mai, pentru că a venit iar timpul cald și pentru că, iată, a răsărit din nou cerul meu preferat!