E toamnă,măi!!

E toamnă! Realizez asta destul de târziu; adică o realizez cu adevărat abia acum. Nu pentru că m-am uitat în calendar, nu pentru că am început școala și nici pentru că ar fi prea multe frunze pe jos (pentru că din păcate nu sunt). E cam săracă și prea apropiată de vară - dar o diferențiază apusul și norii. Să vă povestesc: apusul e mat - cerul are o culoare care se oprește la suprafață,fermecătoare dar nu profundă. E trist, e cântec de mandolină și zbor de ciori care se văd mai negre decât sunt în dreptul cercului roșu-roșu. Îmi plac ciorile - în fapt, le prefer înaintea oricărui animal și știu că sună ciudat. Dar așa îmi dau eu seama că  e toamnă - atunci când încep să le admir vocea deloc bună.
 Norii - împrăștiați; ba nu! suflați cu un ventilator puternic - se întind albi pe albastrul ăsta pastelat și se acomodează acolo sus timp de zile întregi. Ăștia de la răsărit sunt cei mai simpatici - sunt mai mult dâre și se confundă ușor cu urmele avioanelor cu reacție - în plus cerul lor e rozaliu și atunci au cu totul altă poveste - mai proaspătă, mai tânără..
 Eu sunt ștearsă și total încadrată în peisaj - așa și-a dat seama toamna că a venit! Mi-s cu rochia mea melancolică, cu zâmbetul larg pe față și cu dragostea pentru ăst anotimp în degetele legate de copaci.
Complet invizibilă în aerul vechi, aș fi țipătoare pe un asfalt fără frunze. Remarcându-mă pe o șosea goală,nu mă observ deloc pe o minusculă bucățică de pământ moale și vreo două frunzulițe picate acolo. Brunetă,tind spre blondul și roșcatul din copaci, iar ăștia tind spre mine pentru că eu am două mâini și pot să le arunc chiriașii în aer de fericire.
E toamnă,măi!!!