Pentru totdeauna

Încă îi mai vede chipul apărut pe neașteptate la fereastra cu perdele din dantelă și plante verzi fără flori. Lângă mâinile-i albe, două degetare ruginite și, cât se poate în jurul ei , ramele de lemn ale geamului curat, dar udat tandru de ploaia de noiembrie întârziat. Încă își amintește ochii aceia de un albastru tulbure, încarcerați sub două sprâncene lungi și expresive - pline de mirare la  vederea lui. Îi e proaspătă în memorie cu mâna sub bărbie și cotul sprijinit de pervaz: buzele ei mici și pline stau încă roși și fixate adânc în neuronii lui. Rochia-i albă, prea subțire și prea frumoasă pentru sărăcia aia, mai zăbovește sub fruntea lui netedă, la fel ca vârsta ei fragedă: doisprezece la număr.  Nu are încă sânii crescuți, iar formele ei nu trădează altceva decât imaturitate și o copilărie neterminată. Privirile totuși au o adâncime nefirească, în care el nu se poate uita mai mult de câteva secunde - își amintește prea bine momentul în care a trebuit să-și lase pleoapele în jos pentru că rămăsese locului pe aleea pietruită, uitându-se la arătarea de la fereastră. Își amintește prea bine...
Și l-a durut până la o infinitate anume când a trebuit să strângă mâna bărbatului care-i era tată - l-a întrebat atunci cum de se îndură s-o dea. Mă-sa plângea într-un colț: veșnica poveste. Nu se descurcau. În casă era la fel de frig ca afară, iar pe masă puneau în fiecare seară o bucată de pâine puțin cam tare și de cele mai multe ori mucegăită.
Alama era numele ei și îl privea pe omul străin și bine îmbrăcat cu o oarecare îndrăzneală, care îi făcea părul să i se ridice pe ceafă. Nu avea curaj să se uite la ea, așa că doar dădu banii părinților și o invită să se urce în mașină alături de el. L-a ascultat fără nicio urmă de împotrivire și fără s-o mai consoleze pe femeia deznădăjduită care se sprijinea de brațul soțului ei. Obsesiv, mica arătare se uita la banii noi din mâinile lor și,pe măsură ce automobilul se întorcea pe drumul de țară, privirea ei a rămas agățată într-acolo, ca și cum ar fi vrut să ardă bancnotele cu albastrul acela trist și mișcător. Nici măcar o clipă nu s-a uitat la el pentru a-l condamna, ci doar a înțepenit cu o figură hotărâtă pe maxilarul prea dur pentru o vârstă ca a ei.
El încă își amintește angelicul ascuns în obrajii ei cam săraci și ține perfect minte cum i-au curs primele lacrimi conștiente; acele lacrimi la fel de tandre ca ploaia cu ferestrele, care i-au spus că fata știe foarte bine ce-o să urmeze. A plâns calmă tot drumul, dar a încetat curajoasă când au oprit în fața unei case mari. L-a privit liniștită în timp ce el nu se hotăra să coboare și s-o dea mai departe pentru a fi spălată și îmbrăcată pentru ”scopuri mai mari”. Apoi, mirată, l-a văzut cum dă ordin șoferului să schimbe destinația, cum vorbește pe șoptite cu o femeie de vârstă mijlocie și, apoi, cum îi face cu mâna blând, în timp ce ea se îndrepta spre un avion adevărat în noile ei haine de toamnă, ținând de mână aceeași doamnă atentă și frumoasă.
El o ține perfect minte - chiar dacă au trecut mai bine de zece ani, chiar dacă primește anual poze de la ea, chiar dacă știe că e căsătorită și chiar dacă a devenit femeie cu o altă înfățișare...are aceeași ochi tulburi și întotdeauna prea expresivi și el asta își aduce aminte.
El asta își amintește, citind o felicitare roșie pe care stă scris frumos: ” Cu atâta dragoste noi toți ne gândim la tine - pentru acum zece ani, pentru totdeauna. Alama”.
Pentru totdeauna..