Printre frunze
maladive...
vreau o poveste
de dragoste!
S-a intamplat intr-o toamna perfecta.S-a
intamplat intr-una din acele zile saturate de galben si de lumina rasfirata
printre trunchiuri subtiri,scortoase; trunchiuri ce se intind nesigure pe langa
trotuarele pavate neregulat.
Intr-una din acele zile bantuite de un
vanticel usor rece,fara a fi insa taios. Zi frumoasa in fata careia se astern
ofrande aramii...cu sutele.Dar ce spun eu sute? Sunt mii si milioane de astfel
de jertfe inchinate unui singur set de 24 de ore tocite,pe o bucata de plastic,
de un minutar.
Da,si parca incepusem a povesti ca s-a
intamplat ceva;ceva..cumva neverosimil.
„Isi dadu capul pe spate cu un ras
zgomotos,cristalin.Parul negru i se juca vesel pe umerii puternici;nu umerii
ei,nu....erau umerii lui acoperiti de o haina neagra,lunga ce-l face sa para atat...ca in anii ’70 , cum ii place ei
sa glumeasca.
Agatata de grumazul lui si cu picioarele
infipte parca in pamant,Elena zambeste rasfatata,privindu-l pe Victor pe sub
genele negre,moi. Iar inima lui creste;se incalzeste cand o vede razand atat de
natural.Simte ca se sufoca cand o zareste de departe in aceeasi rochie rosie.Si
o tine cu dragoste la piept si ii mangaie parul matasos,sarutandu-i fruntea
alba...si in acele momente,ea stie ca trebuie sa taca.Stie ca trebuie sa-si
impreuneze mainile,impletindu-le cu fularul lui cu patratele colorate in mov si
albastru.Mai stie ca trebuie sa-i sarute barbia si totodata gropita care parca
zambeste tot timpul.
Si el o strange mereu in brate;tot mereu!O
strange ca sa ramana acolo in mijlocul aleii ruginite numai cu ea;alee prafuita
de frunze zgrunturoase pe margini; ’ca parca acolo s-au cunoscut,nu?
Apoi pornesc la pas,maturand distrati
stratul de galben prea cuminte pentru ei.Ea, cu pantofiorii rosii, el – cu
tenesii fara sireturi. Iar totul era frumos si linistit;de o liniste palida ce
picura molcom...ca niste stropi puri,albastrii de pe frunzele verzi.
- A
sunat.
- Cine?
- Sora
mea...s-au despartit.
- Sarmanii.
- M-a
chemat pe la ea.Mi-a spus:”Eleno,hai la mine!”.
- Dar
sta departe...
- Da.A
zis sa nu mai stai aici singura.
-Nu
esti singura.
- In
apartamentul meu,da.
- Spune-i
ca nu poti sa vii.
- S-o
mint?
- Nu.Sa-i
spui adevarul.
- E
singura.
- Se
vor impaca.Are un copil...
- Are
nevoie de mine!
- Si
eu am nevoie de tine! E matura..se descurca ea.
- E
totusi sora mea!
- Sunt
iubitul tau!
Ea
tace,plecandu-si capul si atintindu-si privirea undeva in gol.
-Sunt...nu? incerca el, din nou,temator.
-Da.
-Dar?
-Eu nu am nici o familie aici;in orasul asta
singuratic,Victor!Nu apartin nimanui!Ma auzi? Nimanui...
Se departeaza,grabind pasul si dorind sa fuga;sa
fuga de toata iubirea lui,spre datorie – sa fuga de iubirea ei!
Iar el simte asta si n-o urmeaza.Tace
indurerat si o lasa sa se indeparteze.
Lacrimile ii curg,udandu-i obrajii
palizi;udandu-i ochii fericiti pentru o clipa trecuta.Tresare.In spate,bine
definita,se aude vocea lui Victor strigand-o.Se intoarce si il zareste in
genunchi,zambandu-i cald,inlacrimat.
- Elena,
te rog vino aici!Te rog vino sa-mi apartii. Vino sa apartii cuiva,Elena....si
nu mai pleca!
Cu
pamantul fugindu-i de sub picioare,ea fuge la randul si-si ia
zborul... undeva in bratele lui la fel de puternice!
- Te
iubesc,Victor...! Uite-te si tu cum mor frunzele; uite-te ! si printre
ele,Victor, iti vreau povestea de dragoste!!!
Comentarii
Trimiteți un comentariu