Detaliu

Cafeaua și ventilatorul aveau o poveste de dragoste intensă. Ea era neagră și amară și în fiecare zi venea într-o ceașcă albă de ceramică pe masa din bucătărie. Ventilatorul sta veșnic acolo, în colțul său din stânga mesei - așa a început marea lor pasiune. La ora 10.00..la fiecare oră 10.00, cafeaua trimitea aburi eleganți, vorbe dulci și parfumate către singurul care i le admira - ventilatorul cu suflul lui perfect; căci iată, acestea erau vorbele sale..un vânticel răcoros care o completau perfect pe ea în toată fierbințeala ei.

 Și nu avea nici zahăr, nici lapte, nici frișcă..ci multă și foarte multă amăreală.

 Dar ventilatorul o iubea nespus așa cum era; elicea lui o răcorea de fiecare dată când era prea înfierbântată și îi spunea tot timpul că e dulce. Atunci cafeaua negră se mai veselea și clipocea de fericire, tăcută, în ceașca albă.

 Deci ventilatorul o iubea, iar ea îl iubea pe el așa cum era: rapid, tăios, dur...dar întotdeauna gata să însenineze și să răcorească orice frunte - oricât de încruntată; oricât de fierbinte..ea pe o masă în patru colțuri, el într-un rotund continuu, amețindu-se din priviri și acceptându-se exact așa cum fiecare era:

Un ventilator aruncând.. grijile în altă parte și o cafea topindu-le pe toate în aburi.