Simt monstruos!

Inconștiența m-a adus pe străzile astea și mă plimbă.
Inconștiența mă face să privesc trotuarul ce urmează a fi călcat de picioarele mele .
Inconștiența mi-a pus un zâmbet nemotivat pe față.
Inconștiența îmi aleargă mâinile prin păr și apoi în buzunarele largi ale paltonului.
Ea singură, inconștiența, mă face să absentez cu totul de la lumea înconjurătoare și de la nimicul care se tot întâmplă.
Ea singură, inconștiența, mă duce acolo unde nu mai pot realiza cum trece timpul și cum trece degeaba  - acolo unde nu mai simt lipsa de activitate, ci o respir ca pe aer.
Însă tot ea m-a determinat să trăiesc intens emoția: atunci când nu e nimic impresionant în jur și nici măcar în mine. Atunci când lumea e banală și absolut goală - dezbrăcată de orice. Dar tocmai banalitatea asta mă ajută inconștientă să simt:
Când prăbușită fără știre pe un pat tare râd la lustră și îi spun că sunt nebună.
Când dansez aiurea în fața oglinzii îmbrăcată în pijamale scurte - auzi? toamna în pijamale scurte.. și nici nu sunt cloriferele calde măcar..
Când cărțile cele mai bune mă plictisesc și mă disperă.
Când un violoncel plângăcios mă face să simt până la paroxism.
Sau când o chitară cântată îmi intră în memorie și zâmbesc amar..
Să-ți mai spun când?
Când brațele mi se prăbușesc pe lângă corp și mă rog din picioare plângând cu ciudă și cu lacrimile pe gât.
Când rămân cu ochii căprui și atât ațintiți insistent spre soarele care apune molcom și trist - când rămân așa până moare cu totul și se scufundă în ceea ce noi numim ”linia orizontului” - nu e o linie, pentru că nu vreau eu: e altceva.
Când sunt capricioasă și fac doar ce poftesc...sau când spontaneitatea își dă pe față cele mai nebunești gânduri și comportamente..
Toate astea din banalitatea lumii și din inconștiența mea...