Apoi negru

    Albastru. Mult albastru,mirosind a infinit și a flori de salcâm. Da..l-am atins! Am atins azurul în timp ce mă-nvârteam nebună sub cercurile lui înnorate. L-am atins în timp ce capul aplecat pe spate îmi lăsa șuvițele negre să curgă smolite de-a lungul unei mâini stângi, rămasă acolo țeapănă. 

   Am urmărit corbii - păsări cu glas amar și înecat. I-am urmărit până departe, acolo unde nu s-au mai văzut.. Cred că  și ei se roteau planând; la fel ca mine! Ca mine, cea care golită de certitudini, rămâne oarbă cu ochii ațintiți spre același azuriu de vară timpurie;vară grăbită și nepoliticoasă!

   Așa rămân preț de minute și amețesc. Amețesc conștientă de mine și de mintea mea; trupul meu cedează,iar eu,prăbușită pe pământul cald..tremur! Tremur albă și tremur moale. Mâinile-mi neliniștite stau încă îndreptate spre cer,învinovățindu-l parcă...blestemându-l și cerându-i tribut. Cerul rămâne mut; mut și orb și rece,deși zâmbitor..ironic și râde de mine iar eu încep să râd de el:isteric,forțat,în bătaie de joc. 

  Râd în hohote urâte și grețoase,înecate în aerul ce există prea mult.Rânjesc aiurea,idioată,fără sens și pauză.

  Apoi mă opresc.

  Brusc,fără logică.Încă tremur:la fel de albă;la fel de moale și speriată.Apoi negru.

  Negru.

  Negru...