A doua observație

 Locuiesc aproape de periferia orașului și găsesc încântător acest lucru; vecini interesanți și imagini inedite. Notez că e noapte pentru că este întuneric; după ceas e doar seară: 19.30. Neoanele stau deja aprinse de ceva timp din lipsa sincronizării personalului cu natura. Și străzile sunt goale.

 Observația o fac de sus; nu din aroganță, ci din apartamentul părinților mei care se situează, după arhitecți, la etajul al treilea. Zece metrii mă despart de un copac înalt fără muguri și încă zece de aerul curat neîmbibat cu mirosul de beton umed.

 Jos e un soi de parcare, nedelimitată decât de o tradiție a cartierului; mașinile stau alineate sub lumina artificială de un galben bolnav și oarecum trist. Par moarte așa cum sunt: fără o culoare a lor, ci doar aruncate în umbră – ordonate ca în morminte, par docile acolo unde le-au pus acei câțiva oricine.

 Strada neasfaltată corespunzător,vedeți dar ce cuvânt pretențios folosesc pentru a o descrie, e pustie și văduvă. E curată, dar nu e nimeni care să calce pe ea; are gropi, dar nu trece niciun automobil să intre în ele. Are trotuare, dar nu sunt oameni care să le urce și să le coboare. Întinzându-se în dreapta mea, face o cotitură spre nord, pentru că acolo au vrut autoritățile să se ducă. Zic: ” Iarăși democrația și funcționalitatea ei aproape perfectă!”

 Sunt stele deasupra și bănuiesc că mâine va fi senin; va fi soare și lumea va năvăli afară la un aer ceva mai aerisit, îmbrăcați cuviincios sau nu, zâmbind sau plângând – treaba lor! Eu preconizez doar că va fi frumos.

 Și mă gândesc: ce invenție frumoasă e democrația – știu, mă repet! Dar îmi vine în cap o vorbă pe care tot eu am spus-o cândva: gânduri aiurea cu priviri aiurea.