Goi
- Câte cafele îmi
vor trebui ca să am răbdare să te- aștept?
- Doar două.
- Una după alta?
La ”Toulouse”?
-Nu, deloc..Una
acum, dacă vrei. Și una când oi apărea accidental lângă dumneata pe stradă sau
în metrou.
- Și asta când va
fi, dragă domnișoară?
- Dumnezeu
știe,domnule...numai Dumnezeu știe..
Victoria își lăsă
capul pe spate și zâmbi larg, bucurându-se de cerul senin și de vântul ce-i
dădea impresia unei libertăți noi; o libertate proaspătă, într-o formă
diferită. Putea să vorbească ce dorea, când dorea și, mai ales, cu cine dorea:
ca de exemplu cu străinul acesta care se așezase lângă ea și care pretindea că
e fermecat de ochii ei verzi.
Victoria e
relaxată; el o privește admirativ, iar ea știe lucrul acesta și îi place. Se
simte puternică, stăpână pe situație și frumoasă.
Se simte frumoasă.
Bărbatul surâde binevoitor și-și întoarce toată fața spre ea:
- Pe toți
sfinții, domnișoară, așa urât sunt? Pentru ce nu mai vrei să mă vezi?
- Ferească..dar
cum ați ajuns la concluzia asta? Victoria râde acum cu toată gura – e veselă și
teribil de distrată.
- Credeți că sunt
chipeș? el zâmbește iar.
- Domnule,
sunteți cel mai frumos bărbat pe care l-am văzut în toată viața mea, zău așa!
El tace și se
reîntoarce la privirea contemplativă, lăsând-o pe ea tot relaxată, cu mâinile
împreunate la ceafă și cu fruntea îndreptată spre vârfurile copacilor.
”Uimitoare!”; și
privirile îi urcă de la picioarele subțiri care nu au pantofi înalți, la rochia
până la genunchi imprimată pe toate părțile ei cu flori uriașe, pastelat
colorate. Îi vede pielea foarte albă și părul foarte roșu și se minunează.
- E natural?
- Vă place?
- Îl ador!
- Din
naștere...să mă fi văzut atunci: aveam pistrui! Și zicând acestea, indică spre
fața ei cu un arătător de pianistă și rămâne așa preț de câteva secunde. Apoi
se reașează în poziția de dinainte și continuă să admire cerul.
- Numele meu este
Lima.
-
Victoria..sunteți bătrân, domnule.
- N-aș zice – ca
în adolescență; doar capul mi-a ajuns acolo unde trebuie să fie. După 40 de
ani, stă în sfârșit pe umeri. Găsești că par obosit, Victoria?
- Găsesc că
sunteți adorabil...și amar.
- Două cafele
atunci?
- Și o cupă de
înghețată dacă vă ține dantura.
El râde tare, cu
poftă și o cuprinde de mână, ridicându-se de pe bancă în același timp cu ea. Pe
fondul primăvăratic, ei doi se îndreaptă spre cafenea, amuzându-se unul pe
seama altuia: au renunțat cum au ajuns în picioare pe alee la ”domnule” și
”dragă domnișoară”, chiar dacă ea e de două ori mai tânără decât el. S-au
dezbrăcat de titluri și pretenții, râmând astfel: ea, o uimitoare, iar el, un
adorabil. Au rămas doar doi oameni cu suflet: Victoria și Lima.
Comentarii
Trimiteți un comentariu